Ara Alexandru Şişmanian continuă serialul poetic al dezintegrării cu volumul 4/Absenţe (Editura Ramuri, Craiova, 2011), în aceeaşi manieră delirant-halucinatorie-umorală, consacrată în opurile anterioare. Criza absenţelor se află acum în zodia alterităţii, a lui celălalt, care se autogenerează narcisist, se proliferează oniric, eteric. Acestui dublu poetic îi este transferat complexul de aşteptări-aspiraţii-obsesii la „visul eternal”.

Gestul recurent în acest volum este cel al depersonalizării, al dedublării simbolice, corporale, scripturale: „mă visez cu mîna de litere şi degetele mă privesc cu paginile încă nescrise”. Pe linia forţării limitelor, absenţa e figurată paradoxal esteticii suprarealiste ca element ordonator („absenţa decupa întâmplări – pagini de întâmplări – şi le dădea la legat”), absenţa generează la propriu şi la figurat „Cartea Absenţelor”, într-o mişcare circulară desprinsă parcă dintr-un tablou al lui M. C. Escher.

Neantul, labirintul, „drumuri cu destinaţia impronunţabilă” şi „traiectorie incomprehensibilă” reiau aceeaşi serie a figurilor-obstacol care amână, încetinesc, stăvilesc viziunea, revelaţia: „cine poate căuta în neant altceva decât pe adevăratul mesia”. Căderea în neant, „în literatură”, se vrea o evadare din discursivitatea comună prin decorporalizare-deconstrucţie-dispariţie: „tot trupul se hotărâse să vorbească – alunecase livid în albia de nebunie a silabelor – ca o unică voce foarte complexăź trupul se povestea – trupul se preschimba în povesteź în căutarea neantului care s- o asculteź povestea se povestea sieşi – se crea şi se decrea pe sine – devenind – ei da! Devenind – la rându ei – un monstru de solitudineź”.

Expresia poetică a ne-existenţei, definirea conceptuală a vidului este exprimată prin recursul la nedeterminarea matematică a cifrei zero: „ca el eu-eu, eul-zero scufundat în pânza complexă a fantasmelor”, „zeroul prezenţei strălucind de absenţă”, în reprezentări cu alură pedant-erudită, la confluenţa dintre artă şi kitsch, excitarea maladivă a capacităţilor imaginative eşuând în aporie poetică: „zarul mărturiseşte că numele lui adevărat este zero – că numele lui ursuz e urmuz”, „cupa uterină a naşterii îşi varsă preplinul de embrioni morţi ca o bacantă beată strigând evohe!”. Consumat de nelinişti existenţiale, inconştient şi lucid, poetul îşi continuă neabătut proiectul hipertrofiat utopic, suprarealist şi teribilist.